Strada Armenească

După experiementul cu povestea pasajului Macca-Villacrosse, începută cu sfârșitul, azi mi-m propus să testez o nouă formă de a spune povești. Voi începe cu mijlocul. Mijlocul plimbării mele pe Strada Armenească nu e chiar mijlocul străzii. Asta pentru că începutul ei, aflat de o parte și de alta a Bulevardului Carol I m-a reținut și m-a consumat mult mai mult decât mă așteptam. Prin urmare mijlocul plimbării mele m-a găsit în fața imobilului cu numărul 18, o clădire frumoasă și veche situată pe colț, la intersecția cu strada Rafael Sanzio. Eu am văzut-o portocalie, așa că poate îți va părea ciudată și în fotografia de la finalul articolului. Nu pune la suflet, mai bine zi-mi ce culoare crezi tu că are. Am încercat să aflu de pe net ce-i cu ea însă n-am reușit. Ca să nu mă supăr, Google mi-a dat în schimb un link cu bancuri cu Radio Erevan, asortate temei. Am râs până am uitat ce căutam de fapt  și m-am încărcat astfel cu energie pentru a-mi continua plimbarea. Mai jos e unul curios de actual, deși aparține unei alte epoci.

Ascultătorul: De ce se zice că, capitalismul stă pe marginea prăpastiei?
Radio Erevan: Pentru că se uită la noi.

Tot unei alte epoci îi aparține și ideea de radio care răspunde la “Întrebările ascultătorilor”. Ba mai mult, între timp am mai trecut și peste epoca televizorului care răspunde la “Întrebările telespectatorilor”. Acum suntem într-o eră total diferită, una în care Google răspunde întrebărilor oricui, mai puțin celor care vor să afle ce e casa de la numărul 18. Asta mă face să cred că s-ar putea să urmeze o nouă perioadă a “ceva” care răspunde pur și simplu la orice întrebare. Doar că progresul tehnologic foarte rapid ne face să ardem etape și să experimentăm în câțiva ani mai mult decât au avut ocazia bunicii noștri  într-o viață. Iar asta este și bine și rău. Strada Armenească este o dovadă concretă a acestei transformări peste noapte, a etapelor arse și a pașilor săriți.

Deși cam frig, sâmbătă dimineață am bătut Strada Armenească dintr-un capăt în altul. Aveam de gând să văd Casa Melik și ar fi fost păcat să nu umblu puțin și printr-un cartier important al Bucureștiului. Am pornit dinspre Calea Moșilor și plimbarea mea a început destul de brutal cu un amestec eterogen de vechi și nou. Capătul acela mic al străzii Armenești aflat între Calea Moșilor și Bdul. Carol I este cumplit de trist. Casele vechi de pe partea dreaptă a străzii au căzut răpuse de vecinul uriaș care le-a luat aerul, lumina, personalitatea și probabil speranța. A fost o luptă nedreaptă și cu o valoare inutil de apreciat. Pur și simplu s-a întâmplat, Turnul BSE și-a făcut loc agresiv printre casele vechi și le-a pregătit pentru ceea ce probabil va urma, sfârșitul lor definitiv și înlocuirea cu alte construcții mai potrivite lumii în care trăim.

Pășind în continuare am avut parte de o schimbare perspectivă, într-un decor foarte similar. Vis’á’vis, un alt mastodont “nou în sat” a agresat fățiș, lipsit de maniere și de remușcări, un rezident cu venerabila vârstă de 100 de ani, complexul de clădiri a Bisericii Armenească. Privind dezastrul ăsta am ratat, cred, vreo 3-4 semafoare. Deși de ani de zile trăiesc aceeași supărare, mi-a luat ceva timp să depășesc frustrarea pe care am simțit-o privind imaginea jalnică pe care o aveam în față și să accept că e un rău făcut deja pe care furia mea nu-l poate desface. Am încercat să aflu dacă există vreun plan cu privire la ruina arsă a clădirii Millennium sau orice legat de clădirea asta uriașă și părăsită… N-am găsit nimic. Și totuși dacă în lupta dusă pe frontul de la sud de bdul. Carol I câștigătorul este evident, așa cum ziceam mai sus, pe frontul de nord,  războiul încă se duce. Biserica Armenească și-a luat în serios rolul și, bucurându-se de o poziție și o statură semnificativ mai impozantă decât vecinii ei, ține piept uriașului ars. Eu vreau să cred că nu mai are mult de rezistat și că într-o bună zi locul asta va sclipi din nou, mai frumos ca niciodată.

Însă, revenind la concret și la plimbarea mea prin aerul înghețat de început de noiembrie, după ce am depășit șocul arhitectonic, am admirat Biserica Armenească și muzeul. Ambele sunt clădiri remarcabile, puțin cam grandomane pentru gusturile mele, dar cu o valoare estetică de netăgăduit. Sunt loc de oprit, de privit, poate chiar de discutat și de fotografiat. N-am rezistat tentației și m-am jucat și eu cu aparatul și-mi fac mea culpa pentru unele imagini care sunt cam “dramatice”, asortate cu tonul vremii. Contrastul de nou și vechi se estompează de-a lungul străzii. Clădirile noi sunt aproape inexistente iar cele câteva renovate sunt realizate într-o sferă de bun gust și respect față de arhitectura străzii. Din păcate însă multe din clădirile vechi sunt cumplit de urâte și m-au împins să păstrez setările întunecate ale aparatului foto.

Poate să fi fost vremea, poate să fi fost decăderea străzii, cândva stup al negustoriei armenești din București, poate pur și simplu să fi fost ochii mei ceva mai critici decât de obicei, însă atunci când am ajuns în capătul străzii, cel dinspre Maria Rosetti, starea mea de spirit atârna la vreo 2 metri în spate prin praful străzii, agățată doar de speranța că urma să ajung și la Casa Melik. Am ridicat-o și am scuturat-o de praf întrebând-o dacă are sens să scriem despre locul ăsta. Era important să fie de acord căci fără starea mea de spirit nu am cum să scriu. S-a gândit puțin, după care mi-a spus hotărâtă că sigur trebuie să scriem despre Strada Armenească. Este prea importantă pentru București pentru a fi ignorată. Poate nu ne place acum. Nici nu are cum să ne placă când am adus-o prin acțiune sau prin lipsă de acțiune în starea asta. Dar a o ignora ar fi și mai rău. Mai bine ne uităm atent la ea, o vizităm mai des, ne ducem și copiii acolo și chiar și musafirii, iar astfel ne asigurăm că învățam din greșelile pe care le-am făcut. Și poate în timp, energia noastră, atenția și speranța îi vor da din nou aripi. Iar atunci sigur ne vom bucura că am scris despre ea pe 100delocuri.ro.

[Show slideshow]

1 2 ►