Memorialul Holocaustului

Memorialul Holocaustului este un loc pe care universul a vrut să se asigure că-l cunosc bine. Mi l-a scos în cale întâmplător pe o stradă pe care nu o văd prea des. Şi pentru că prima oară nu l-am observat, a făcut în aşa fel încât să-mi întoarcă paşii înapoi pe aceeaşi stradă. Şi pentru că tot nu am vrut să-i acord întreaga mea atenţie, m-a condus într-o călătorie de 2000 de km şi 200 de pagini pentru a-l înţelege cu adevărat. Iar în călătoria aceasta mi-a oferit lecţii pe care, cu o lună mai devreme, nu ştiam că le am de învăţat.

Contrariant din orice unghi priveşti

Acesta este unul dintre locurile care au nevoie în primul rând de localizare. Se află la intersecţia Splaiului Unirii cu străzile Mihai Vodă şi Lipscani. Este o zona prin care eu unul ajung rar. Atât de rar încât habar nu am când am fost ultima dată pe acolo. Şi totuşi, în mai puţin de două săptămâni am ajuns în două weekenduri consecutive. Aici începe lecţia mea pe care te invit să o descoperi cu răbdare mai jos.

Prima dată am ajuns acolo în căutarea unei cafele cu renume. Am găsit-o uşor beneficiind de al noulea simt al jumătăţii mele, care detectează cafeaua şi dacă e ascunsă într-un buncăr. Ne-am bucurat de ea şi de minunatul început de weekend care a urmat şi ne-am propus să revenim. Însă oricât de mult mi-aş fi dorit, credeam că urmau să treacă câteva săptămâni până la următoarea ocazie. Următorul sfârşit de săptămână îl aveam planificat pentru un curs. Am aflat în ultima clipă unde avea loc şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că urma să revin pe aceeaşi stradă, ba chiar într-una dintre clădirile cu o privelişte superbă spre splai.

În după-amiaza aceea de joi, când a început cursul, am văzut prima dată monumentul. Exprimarea este destul de incorectă, de fapt am văzut o suprafaţă betonată uriaşă ce părea o fundaţie abandonată. Mi-am amintit vag că era un parc în zonă şi am căutat pe Google Maps. Ce să vezi!? În Street View o imagine din iunie 2009 arată un parc împrejmuit cu gard de şantier. Neplăcut început de relaţie cu acest loc, pe care m-am grăbit să-l includ în gând în lista celor care nu vor intra printre cele 100. O listă despre care probabil voi scrie la un moment dat. Sâmbătă dimineaţă, din nou la curs, iar în pauză, din nou la fereastră. Şi din nou surpriză! Fundaţia abandonată era fotografiată de un grup de turişti. <<Ia uite! Sigur sunt străini şi sigur i-a adus pe aici un ghid care n-a găsit altceva mai frumos să le arate prin Bucureşti decât şantiere abandonate. Acum probabil vor merge la Casa Radio şi uite aşa încă o experienţă nefericită în Bucureşti.>>

Oamenii însă au zăbovit acolo mai mult decât am putut eu să-i urmăresc şi să remarc contrariat că se învârt pe toate părţile în mod ciudat. Aşa că în pauza de prânz m-am dus glonţ acolo să văd cu ochii mei despre ce e vorba. Pe măsură ce m-am apropiat, am început să-mi dau seama că nu e nimic abandonat şi că pare să fie un fel de monument destul de complex, compus din mai multe simboluri ale căror mister nu l-am desluşit cu uşurinţă. Pe măsură ce mă învârteam în jurul lui i-am cerut detalii amicului Google care mi le-a oferit destul de generos. <<Buuun, aşadar un monument destinat Holocaustului, o cicatrice a unei răni oribile pe faţa umanităţii.>> Incontestabil arată aşa cum o astfel de cicatrice ar trebui să arate, urâtă, evidentă, marcantă. Am stat puţin singur în mijlocul buncărului şi am căutat să fac ceea ce mi-am imaginat că artizanul şi-a propus. Să las sentimentul acela profund de neplăcere să mă ocupe şi să-mi dea ocazia să meditez la urâţenia gestului care a provocat această cicatrice. După câteva momente am ieşit la fel de contrariat cum am intrat. Acum ştiam ce e. Ştiam şi de ce. Însă gândurile mele păreau forţate şi mi-am dat voie să mi le spun clar şi răspicat, dar şi ruşinat în acelaşi timp de gravitatea adevărului pe care mi-l recunoşteam. <<Da, aşa e, a fost cumplit, a fost mai cumplit decât am putea noi să ne imaginăm şi cumplitul ăsta nu trebuie uitat, cu speranţa că nu vom mai repeta aceeaşi greşeală. Totuşi umanitatea a făcut şi face încă multe alte greşeli la fel de grave, iar un monument de beton în locul unui spaţiu verde în mijlocul oraşului nu o va împiedica să le repete. În plus, amintirile acestea nu-mi aparţin, nu mi le pot însuşi, ar fi ideal să pot învăţa atât de uşor din greşelile altora, dar, aşa cum mi-am dovedit singur de atâtea ori, a agrea o lecţie teoretică nu însemna că într-un alt context eu nu voi face exact contrariul ei. Şi atunci la ce bun locul ăsta pustiu, vizitat doar de grupuri de turişti bătrâni cărora le aparţine în realitate?>>

M-am îndepărtat lăsându-mi indecis gândul despre includerea Memorialului Holocaustului printre cele 100 de locuri din Bucureşti. Mi-am văzut mai departe de programul meu, de ziua frumoasă pe care o aveam de trăit atunci şi acolo, cu mult mai importantă decât amintirea nefericită a unor vremuri aparţinând altora.

Lectură obligatorie

Acum un an îmi notam numele unei cărţi în lista celor de căutat. Mi-o recomandaseră nişte oameni minunaţi, fără prilejul mai multor detalii. Aşa că a rămas un titlu şi un autor, “Omul în căutarea sensului vieţii” de Victor Frankl, pe o listă care, în ciuda eforturilor mele, sau poate tocmai datorită lor, creşte permanent. Au trecut luni multe peste ea şi numeroasele încercări eşuate în stocuri epuizate au propulsat-o în vârful listei. Aşa că mi-a fost foarte simplu să o aleg acum câteva luni ca răspuns la întrebarea “Ce să-ţi iau?” a unui coleg simpatic care pleca în ciuda mea la Bookfest-ul pe care eu tocmai îl ratam. <<Na’ sa-ti prinzi urechile cautand-o pe asta! :).>> Câteva ore mai târziu mi-0 oferea în dar, alături de un zâmbet mare.

Am fost surpins să văd numărul mic de pagini şi aerul uşor pe care îl sugera. De atunci stă pe biroul de acasă. De câteva ori am vrut să o pun în bibliotecă, ştiind că vor mai trece luni multe până când cărţile în care sunt băgat de la începutul anului îmi vor lăsa timp liber pentru ea, dar mereu se întâmpla câte ceva şi rămânea tot pe colţul biroului. Exact acolo unde trebuia să fie pentru a deveni “lectura uşoară” pentru o vacanţă care nu promitea să lase timp prea mult de citit. Aşa că am luat-o cu mine şi curând aveam să descopăr că atunci când nu ai timp pentru citit ţi-l faci.

Cartea este formidabilă şi îţi recomand din tot sufletul să o citeşti. Fără să risc să-ţi stric plăcerea, îţi împărtăşesc doar surpriza pe care am avut-o descoperind povestea lui Frankl din perioada detenţiei în lagărele naziste, spusă ca pentru unul care nu va avea cum să înţeleagă vreodată cu adevărat grozăvia acelei nenorociri. Maniera tehnică a poveştii o face mai uşor digerabilă, însă multe dintre momente sunt totuşi cumplite, aşa că după fiecare câteva pagini mă opream încercând să-mi limpezesc capul. Închideam ochii şi mă revedeam în mijlocul buncărului din Memorialul Holocaustului din Bucureşti. Imaginile căpătau contur mai clar, păreau mai aproape. Numele acelea înşirate pe perete deveneau personaje ale poveştii, iar urâţenia betonului brut scurtcircuita distanţa, uriaşă altfel, dintre patul confortabil în care citeam şi lagărele oribile care erau scena poveştii lui Frankl. Cu toate că partea a doua a cărţii ancorează povestirea într-un concret foarte valoros experienţa descrisă de el a rămas într-o zonă teoretică pentru mine, nereuşind să mă hotărască nici în privinţa includerii Memorialului Holocaustului în lista celor 100 de locuri.

Eu nu voi primi nici un evreu la mine în hotel

Câteva zile, mai târziu, eram în Sibiu aproape de finalul călătoriei, în drum spre casă. Eram destul de obosiţi după o zi lungă petrecută în minunata cetate a Albei şi ne-a surprins destul de neplăcut agitaţia din hotel, care s-a prelungit inclusiv a doua zi la micul dejun. Era multă lume, însă ieşea în evidenţă un grup mare de turişti evrei care erau foarte gălăgioşi, ocupând inclusiv holurile hotelului, devenite o extensie a camerelor cu uşile mereu deschise. Recepţionerul s-a simţit obligat să ne explice ce se întâmplă şi să ne asigure că în ziua aceea urmau să plece, iar atmosfera să devină mai liniştită. Printre scuzele lui a inclus tot felul de alte detalii provenite din experienţa agitată cu respectivul grup. Pentru noi adulţii, amănuntele nu au avut valoare, aşa cum nu au avut nici pentru cel mai mic care le-a şi ignorat cu succes de la un punct încolo. Însă cel mai mare a absorbit-o. Câteva minute mai târziu în timpul micului dejun a ţinut să ne informeze ca urmare a experienţei avute, când va fi el mare şi îşi va face un hotel, nu va primi evrei ca să evite probleme din astea. Ne-am grăbit amândoi să-i spunem care sunt implicaţiile deciziei lui şi am evitat să facem din evrei o temă de discuţie, pentru că nici pentru noi, nici pentru el şi probabil nici pentru recepţioner, nu era important că erau evrei. Puteau fi la fel de bine albanezi, liceeni, surzi sau oameni cu părul roşu. Însă eu, sub influenţa experienţelor din ultimele săptămâni, am auzit cuvântul cu o greutate aparte. Am pus de o parte tema cu speranţa că voi prinde o ocazie în care să o redeschid şi să-i povestesc despre Holocaust. Nu ar fi fost un subiect nou pentru el, dar e genul de subiect pe care merită să-l discut din când în când, ca să nu uite. <<Aaaa, să nu uite! Păi poate despre asta o fi vorba şi cu blocul de beton ce a înlocuit un spaţiu verde în mijlocul oraşului. Să nu uit! Poate de învăţat nu învăţ din greşelile altora, dar măcar să nu uit!>> Părea destul de evident că universul încearcă să-mi spună ceva şi eu mă încăpăţânez să nu ascult.

Fiecare cu lecţia lui

Am plecat să vizităm Sibiul gândindu-mă încă la întâmplarea de dimineaţă, iar câteva ore mai târziu intram în Catedrala Evanghelică. Am stat puţin pe gânduri dacă să intrăm sau nu, mai ales că turnul era închis din cauza unor filmări. Am văzut ulterior nişte fotografii cu scara pe care se urcă şi m-am bucurat tare mult că a fost închis :). Ne-a întristat puţin biletul de acces în biserică. Sunt prea multe motivele pentru care mă supără acest obicei, ce-i drept rar, aşa că nu întru acum în detalii. Până la urmă am intrat şi am descoperit aproape întâmplător o expoziţie cu texte şi fotografii de la Biblioteca Păcii şi Muzeul Antirăzboiului din Berlin .

Fotografiile spuneau poveştile îngrozitoare ale suferinţei umane extreme, iar cei mici le-au văzut. Unele dintre el mi-aş fi dorit să nu le vadă, mai ales cel mai mic. Sunt lucruri pe care e bine să le înveţi la timpul lor. Cel mai mare a amuţit şi le-a urmărit cu atenţie. Şi astfel se ivea ocazia pe care o aşteptam doar cu câteva ore mai devreme. Ocazie însă mai valoroasă decât mi-am imaginat-o, pentru că eu însumi, văzând reacţia copiilor, învăţam valoarea amintirilor altora. Am avut prilejul să vorbim şi mai apoi să ne gândim, fiecare la lecţia lui. A mea avea în centru iertarea şi, ca orice lecţie, m-a lăsat cu o mulţime de alte întrebări. Întrebări care au un loc numai bun pentru a fi explorate, în Memorialul Holocaustului din Bucureşti. În buncărul acela rece şi aspru, în singurătatea înconjurată de nume lipsite de chip, dar cu poveşti atât de zguduitoare încât chiar şi frânturi din ele îţi provoacă groaza. Un loc cu a cărei existenţă şi localizare nu sunt de acord, deşi în acelaşi timp ştiu că aşa trebuie să fie pentru a nu uita Greşeala.