Pasajul Macca Villacrosse

Orice poveste începe mereu de la început și, surprinzător, se termină la sfârșit. Iar în caz că nu se termină, mă enervează tare pentru că mă lasă “în aer”. În plus e semn rău că urmează și “… se întoarce”, care sigur nu e la fel de reușită că prima. Dacă ar începe cu sfârșitul, lucrurile ar fi mult mai clare. Adică dacă ai ști că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, după ce au avut o nuntă de trei zile și trei nopți, pe care Împăratul Verde le-a organizat-o fericit pentru că în sfârșit și-a revăzut mezina întoarsă în palatul părintesc, și nu oricum, ci însoțită de un mândru Făt Frumos, numai bun de viitor împărat, aspect dovedit fără drept de tăgadă în cele trei lupte pe care le-a purtat cu balaurul cel fioros, din al cărui peșteră a și salvat-o pe prințesa găsită cu mult noroc, datorită unui tovarăș de drum pe care Făt Frumos l-a ajutat pe vremea în care era încă mezinul mucios al familiei, plecat în lume să-și caute norocul ce ocolise mereu casa părintească, în care trăise de pe vremea când a fost odată ca niciodată, ar fi totul clar și limpede. Nu? Desigur că și în acest caz ar putea apărea ulterior o altă poveste din care să aflăm istoria tatălui, sau bunicului, care de fapt fusese vărul Împăratului Verde sau cine știe ce altă intrigă.

Ce legătură are zăpăceala de mai sus cu Pasajul Macca Villacrosse? Păi de acolo mi se trage. M-am trezit cu gândul ăsta al sfârșitului început și al începutului sfârșit atunci când mă întrebam de unde începe și unde se sfârșește pasajul ăsta. Dacă intri prin Macca pășind agale pe Calea Victoriei ești tentat să ieși prin capătul dinspre BNR. Dar nu e capătul… așa că mergi mai departe și ajungi prin Villacrosse din nou în Calea Victoriei. Deci sfârșitul este în același loc cu începutul. Și atunci unde e sfârșitul? Dacă intri prin intrarea maiestuoasă dinspre BNR lucrurile sunt evident și mai complicate, practic de două ori mai complicate. Și în oricare parte alegi să mergi tot în Calea Victoriei ajungi, adică în același loc… Știu că sună ca într-o nuvelă absurdă, bătută în cap de un soare dogoritor de dupamiază de vară interbelică, dar așa am simțit eu pasajul ăsta, împietrit în afara timpului care curge cu o viteză uriașă în ambele lumi pe care le separă. Două lumi zgomotoase, agitate și permanent ancorate în realitatea Bucureștiului de azi, separate de un pasaj care este mereu la fel. Intru în el o dată la câțiva ani și îl găsesc neschimbat, cu aroma lui orientală de narghilea și lumina bolnav gălbuie care ascunde umbrele și accentuaza misterul fiecărei uși, fiecărui geam în spatele căruia felurite mistere se uită prăfuite de trecerea anilor.

Dar pasajul nu a fost așa mereu. Așa cum nimic din ceea ce este în jurul nostru acum, din ceea ce înseamnă lumea de azi, nu a fost mereu așa. Totul are în spate o poveste care începe cu sfârșitul, adică cu ceea ce azi știm că este. Pasajul Macca-Villacrosse și-a reluat numele pierdut pentru o vreme în timpul căsătoriei din interes cu comuniștii. Atunci își spunea pasajul Bijuteria, iar interesul și l-a atins, păstrându-și scopul comercial pe care l-a avut mereu, găzduind felurite dughene, cafenele și alte atracții pentru mondenii vremurilor încă de când a fost construit. Asta s-a întâmplat  în 1891, sub coordonarea arhitectului Felix Xenopol, odată cu investițiile majore aduse fostului Hotel Stadt Pesht, aparținând unui anticar slovac. Acesta din urmă făcuse renumit locul prin balurile de pomină pe care le organiza aici sâmbătă de sâmbătă, ceea ce a resuscitat hanul Villacrosse aparținând arhitectului cu același nume. Acesta, deși hangiu incompetent, a fost un arhitect de geniu al Bucureștiului, primul și singurul care a proiectat și construit o clădire special pentru Primăria Capitalei. În vremea când era persoană importantă a devenit proprietar al hanului ca zestre primită la căsătoria cu una din cele 5 fete ale dragomanului Serafim. Alături de el, cumnatul Mihalache Macca primește o altă parte a ceea ce inițial fusese hanul Câmpineanu. De altfel, dragomanul Serafim, ajunsese proprietar al hanului în urma unei conspirații politic culturale prin care vestitul Ion Câmpineanu încerca să ducă de nas supraveghetorii ruși, vânzând fictiv moștenirea primită de la părinții săi cu scopul înființării în acest loc a primei Filarmonici Naționale. Ce a fost înainte de asta se încadrează fără probleme în “a fost odată ca niciodată”, locul pierzându-și originile undeva înainte de 1655.