YouthBank (sau ce nu share-uiesc nici măcar hipsterii)

februarie 15, 2016 în GÂNDURI de Alex

YouthBank, InScenarii

Am fost sâmbătă la primul meu eveniment marca YouthBank şi m-am întors nerăbdător să scriu rândurile astea, să împărtăşesc cu tine amestecul atât de viu de bucurie şi mâhnire, de optimism şi frustrare pe care l-am sintetizat din experienţa asta.

De când România a căpătat încredere în Sf. Facebook, odată cu înălţarea arhanghelului Klaus ce l-a doborât pe balaurul cu şapte capete cu ajutorul poporului Facebook, mi s-a umplut wall-ul cu ştiri pozitive. De exemplu multe ştiri cu copii care obţin performanţe excepţionale la concursuri şcolare. Sau altele cu copii aflaţi în dificultate care sunt ajutaţi prin coalizarea comunităţilor. Şi nu una, două, ci multe. Ştiri cu titluri gen „despre asta nu vei citi în ziar” share-uite din greu, parcă în ciuda mediilor cu audienţe mari. Iar faptul că fenomenul este în creştere este dovedit chiar de faptul că unele dintre ştirile astea au început să fie preluate chiar şi de aceste canale de presă, care au observat că se viralizează şi vor să ciupească şi ele o bucăţică de atenţie.

E bine? Sigur că e bine! Însă este insuficient. Geniile care obţin performanţă la concursuri şcolare reprezintă cel mult 0.1% din viitorii adulţi, copii cu dizabilităţi un procent similar, cei cu alte feluri de dezavantaje cam tot pe acolo. Practic, rotunjind grosier, doar 1% din copiii şi adolescenţii români primesc toată atenţia pozitivă, care aduce susţinere, proiecte, acţiuni şi rezultate. Restul sunt ignorati de societate, deşi în realitate de la ei se aşteaptă cel mai mult. Toate declaraţiile, sfaturile şi încurajările exprimate public de actuala generaţie adultă se adresează acestor 99%, despre care însă nu afli nimic nici din presa cu numere mari, nici din share-urile oamenilor de bine, nici chiar din tresăririle hipsterilor generatori de opinie publică. Nimeni nu le acordă atenţie, ci doar aşteptări. Motivul probabil e relativ simplu, sunt copii normali care au atenţia necesară de la părinţii lor, aceeaşi responsabili de buna lor stare, educare şi susţinere. Să facă bine să devină adulţi responsabili şi să ne plătească pensiile. Ce nevoie ar mai avea de susţinere din partea comunităţii?

Dacă reflectoarele ar poposi în mod egal şi asupra exemplelor pozitive de copii obişnuiţi?

Eu cred că ar avea nevoie de cel puţin la fel de multă atenţie câtă au şi cei din categoriile speciale! Ţara asta, şi în general orice comunitate mare, nu va creşte prin ridicarea cu mult a câtorva, ci prin ridicarea cu puţin a multora. Geniile super-învăţate nu vor putea schimba lumea singuri. Au nevoie de oameni, de mulţi oameni care să-i înţeleagă, care să-i urmeze şi care să pună în practică ideile lor geniale. În lipsa unor mase pregătite să-i urmeze, geniile vor avea două opţiuni: să se stingă neânţeleşi sau să emigreze acolo unde geniul lor este apreciat şi folosit la potenţialul maxim. Iar puştii care mănâncă seminţe în faţa blocului sau care nu strâng mizeria câinelui pe care îl plimbă, care pur şi simplu privesc lumea din jur ca o junglă guvernată de legi primitive, au nevoie să vadă exemple posibile şi pentru viitorul lor. Faptul că nu sunt nici genii, nici suferinzi sau orfani, nu ar trebui să reprezinte un handicap. Însă atunci când în jur atenţia stă doar către aceste categorii speciale, nu-i greu de ajuns la concluzia că normalitatea e un handicap. Dacă reflectoarele ar poposi în mod egal şi asupra exemplelor pozitive de copii normali, opţiunile s-ar multiplica şi şansa de a se extinde ar fi cu siguranţă mai mare.

Asta e o convingere personală, ajutată de apropierea din ultimii ani de un număr tot mai mare de nişte copii excepţional de… normali. Ţi-am mai povestit despre Universitatea Alternativă şi despre Learnity, iar acum îţi voi povesti despre YouthBank. Sau mai bine zis despre unul din proiectele lor la care am avut privilegiul să asist sâmbătă. YouthBank este o bancă care finanţează proiecte ale tinerilor. Trebuie să recunosc că din descrierea asta nu-mi place cuvântul bancă, pentru că este încărcat de resentimente care nu au nici o legătură cu ceea ce fac oamenii aceştia. Pe scurt tineri din 13 oraşe din România strâng fonduri prin fel de fel de idei interesante prin care atrag atenţia publicului şi a sponsorilor. Fondurile sunt mai apoi folosite pentru finanţarea proiectelor pe care alţi adolescenţi le gândesc şi le dezvoltă cu scopul de a schimba lumea puţin câte puţin în mai bine. Simplu şi uşor, nu? Nu! Nici simplu şi nici uşor. Muncesc mult într-o piaţă lipsită încă de educaţia voluntariatului şi contribuţiei către societate, într-o lume prea săracă pentru a susţine proiecte educaţionale, dar care totuşi îşi permite să dea bani pentru proiecte bisericeşti megalomane. Dar să nu mergem acolo, că cine ştie când ne mai întoarcem.

YouthBank şi al său InScenarii

Unul din proiectele prin care YouthBank strânge fonduri este InScenarii, un festival de Film şi Teatru făcut de liceeni pentru… toată lumea. Festivalul de 3 zile a avut loc în 5-7 Ianuarie, iar sâmbătă, 13 februarie, a fost Ziua Bonus, în care s-a jucat teatru. Teatru pe bune. Am văzut primele două momente susţinute de trupele AS, respectiv Arthesium şi am văzut teatru în cea mai pură formă cu putinţă. Nu ştiu cum să subliniez bucuria oferită de aceşti tineri. Nu sunt critic de teatru, de artă şi în general de orice, aşa că îmi lipseşte vocabularul care mi-ar fi necesar să-ţi spun cu adevărat cât de mult mi-a plăcut. Aşa că o să vorbesc ca ceea ce sunt. Un privitor ocazional de teatru, un om care îl consumă de câteva ori pe an alături de jumătatea lui şi care caută cu disperare de câţiva ani piese la care să-i poată lua şi pe cei mai mici pentru a-i împrieteni cu o lume minunată, dar care găseşte astfel de ocazii mult prea rar. Din rolul acesta vorbesc, un rol în care mă întâlnesc din ce în ce mai rar cu teatru simplu şi curat ce caută să-ţi trezească emoţii şi gânduri. Şi nu vreau să exagerez ridicându-i pe tinerii aceştia peste artişti de mare clasă, căci nu e vorba despre nici o comparaţie aici. Nu ştiu dacă şi tu treci prin aceeaşi dezamăgire ca mine, dar eu mă trezesc tot mai des expus unor piese în care toată lumea îşi dă prea tare silinţa să mă şocheze cumva. De parcă un text bun, jucat cu pasiune şi energie, într-un decor simplu nu e suficient pentru a ferici spectatorul. De parcă, mai mereu, adaptările, decorurile, costumele, textele şi mai ales actorii trebuie să urle cumva la spectator, să-l bruscheze pentru a primi atenţia lui… Ştiu şi eu? Poate aşa trebuie, poate aşa e teatrul modern. Dar mă uit în jur şi văd oameni normali, oameni ca mine, în căutarea unui moment plăcut din care să-şi ia emoţie şi gânduri pentru acasă. Iar asta s-a întâmplat mii de ani jucând teatru pur şi simplu. Îţi spun toate astea pentru că mă aşteptam cumva ca şi la InScenarii să văd cam aceleaşi încercări, aspiraţii ale viitorilor actori, regizori sau scenarişti de a se încadra în noile tendinţe ale teatrului. Şi când colo am avut bucuria de a descoperi câţiva tineri formidabil de talentaţi care au jucat piese minunate, în cel mai simplu şi autentic mod. Absolut fascinant şi le mulţumesc pentru cele câteva ore de emoţii pe care le-am trăit alături de ai mei. Iar asta este un ultim compliment pe care îl fac. Toţi patru, de la 6 până la 37 de ani am trăit momentele cu acelaşi interes şi cu aceeaşi plăcere.

YouthBank, InScenarii

Prima propoziţie din paragraful anterior are spre final nişte puncte de suspensie care ascund în spatele lor o mâhnire. InScenarii, ca multe ale proiecte făcute de tineri, este prezentat de cele mai multe ori ca un proiect „făcut de tineri pentru tineri” ceea ce e cum nu se poate mai greşit. Este un proiect făcut de tineri, punct. El a bucurat o sala cu oameni cu vârste între 6 şi 60 de ani, dar preponderent de 15-18 ani. Scopul proiectului este să ofere comunităţii o experienţă valoroasă şi să atragă donaţii. Donaţii care ar trebui să vină de la adulţii care le cer să meargă la şcoală, să citească cărţi, să lase joaca şi să-şi asume responsabilitatea rezolvării problemelor pe care ei n-au reuşit să le rezolve. Aceştia însă nu prea erau prin sală sau cel puţin nu atât de mulţi cât aş fi sperat eu şi cât ar merita actorii care au fascinat publicul sâmbătă, jucând pe bună dreptate pe una din scenele Teatrului Naţional.

Prin textul ăsta nu vreau să arăt cu degetul pe nimeni şi nici nu-mi doresc să erijez în roluri care nu-mi aparţin. Îmi fac pur şi simplu datoria. Am şansa să fiu aproape de tinerii aceştia minunaţi care m-au chemat la evenimentul lor. Mi-au dat şi o invitaţie pentru asta, sperând că eu îi voi promova şi recomanda în schimb. Aşa că acum îmi achit datoria şi mă bucur nespus că pot să o fac vorbind despre un eveniment excepţional, organizat de tineri normali. Zic însă lucrurile apăsat, pentru că despre asta chiar nu vei vedea nici la ştiri, nici în ziarele de mare tiraj şi nici în share-urile hipsterilor de pe Facebook. Pentru că e prea normal să fie extraordinar.

Ți-a plăcut? Spune și altora: