Parcul Circului

noiembrie 2, 2014 în VERZI de Alex

Am căzut în butoiul cu melancolie. Schimbarea orei de săptămâna trecută și vremea din ultimele zile au stabilit foarte clar perspectiva. Vine iarna! Mai multă noapte, mai mult frig, mai multe haine groase. Urmează acea parte a anului care îmi place cel mai puțin. Gata am spus-o! În fața națiunii recunosc, nu-mi place iarna. Ce e de recunoscut? E! Pentru că asta înseamnă clar că am lăsat mult în urmă copilăria.

Iarna era anotimpul meu preferat în copilărie. Acum, uitându-mă în urmă, nici nu prea înțeleg de ce. Probabil responsabil era melanjul de sărbători, cadouri, zăpadă, bulgări, sanie, dulciuri, portocale. Chiar portocale! Îmi amintesc că atunci când eram mic, înainte de revoluție, portocalele se găseau doar iarna. Oare așa să fi fost sau e doar o născocire a amintirilor mele?

Odată cu trecerea timpului, iarna a început să piardă din avantaj în fața verii, până când au ajuns să fie egale în preferințele mele, departe însă de celelalte. Și așa au rămas vreme îndelungată. Acum câțiva ani am observat că aștept cu mult mai mult interes primăvara, care a crescut în ochii mei și ușor, ușor a început să-mi fie dragă. Despre mine și anotimpuri am scris în Grădina Botanică, așa că acum mă întorc la revelația mea privind sfârșitul copilăriei.  Dovada este că iarna a ajuns de pe primul, pe ultimul loc în preferințele mele. M-am mințit câțiva ani, spunându-mi că pot încă să mă bucur de iarnă. Am ignorat contrastul dintre fericirea cu care cei mai mici priveau primii fulgi de nea și îngrijorarea cu care îi vedeam eu, prin același geam de care stăm cu nasurile lipite, privind mereu cum vine iarna. Pentru ei e semn că vine Mosu’ și se grăbesc să scrie scrisorile. Pentru mine e semn că trebuie să caut lopețile de zăpadă și să mă pregătesc pentru deszăpezitul de dimineață. Știam că atunci când voi spune că nu-mi mai place iarna înseamnă că am rupt orice legătură cu copilăria, de aceea am evitat să recunosc. Dar acum gata, trebuie să accept realitatea. Nu-mi place iarna. Preferata mea este primăvara.

Iar primăvara am regăsit-o într-un folder, în care salvasem câteva imagini din Parcul Circului. În prima parte a anului am tot avut treabă prin apropiere și m-au prins multe dimineți pe aleile lui. A fost o ocazie bună să-l descopăr și mai exact să descopăr „Lacul cu izvoare naturale”. Nu doar că nu-i știam numele, ci nici nu aveam habar că exista, pentru că am fost mereu ținut departe de el la locul de joacă de lângă clădirea Circului. Fiind mereu însoțit de copii doar până în acest loc am ajuns de fiecare dată. Fără ei însă, am explorat mai mult și am descoperit restul. Și nu oricum, ci în perioada în care cred că este cel mai frumos. În perioada în care magnoliile creează explozii de culoare, în care nuferii egipteni de pe lac încep să-și arate adevărata față, în care varietatea de arbori, unii rari, creează un adevărat concurs de frumusețe. Deși este mic, având doar 26 de hectare, parcul este foarte aerisit, profitând din plin de terasele create de dealurile pe care este amenajat, și oferind spațiu suficient fiecărui arbore să-și etaleze măreția.

Un detaliu interesant este că din loc în loc găsești sculpturi în trunchiurile uscate al unor arbori ce probabil au devenit păsări între timp. Așa mă gândesc eu că ar trebui să fie corect. Spiritul unui arbore ar trebui să se reîntrupeze într-o pasăre. Atunci ar scăpa de grija iernii. Chiar așa, cred că copacilor le este antipatică iarna de mici. Nu văd vreun motiv pentru care le-ar plăcea nici când sunt vlăstari, nici când sunt bătrâni. Perspectiva asta mă face să cred că poate, totuși, antipatia mea față de iarnă nu are neapărat legătură cu vârstă. Poate sunt și eu un fel de arbore, dar mi-am descoperit adevărata natură mai târziu. Oare asta înseamnă că voi deveni cândva pasăre?

Chrome Legacy Window 01-Nov-14 113336 PM

Ți-a plăcut? Spune și altora: