Otetarul din Dionisie Lupu

Acum cateva zile am dat peste un filmulet de 3 minute si ceva care m-a lasat pe ganduri. Il gasesti si tu la finalul textului. O simplificare extrema a impactului speciei umane asupra naturii, menita sa ne lase pe ganduri. Indiferent daca gandurile sunt in acord sau in dezacord, cred ca filmuletul isi atinge cel putin scopul de a ne opri 5 minute din marsul nostru si de a ne mai intarzia cu aceleasi 5 minute finalul catre care parem sa ne indreptam inevitabil.

Nu-mi propun sa dramatizez si nici sa dau lectii pentru ca fac parte din aceeasi clasa de corijenti la protejarea mediului. Pentru ca am incredere in capacitatea speciei umane de a deveni din ce in ce mai buna prin autodezvoltare, imi propun doar sa stau de vorba cu tine despre un subiect la care avem un numar limitat de oportunitati de a ne da restanta. La un moment dat nu vom mai avea unde sa o dam sau pur si simplu va fi prea tarziu. Grija mea cea mai mare este ca, de fapt momentul acela va trebui suferit de copiii nostri sau copiii lor. Deci cred ca merita vorbit despre asta.

Pentru dialogul asta am gasit un loc potrivit care sa ne inspire creativitatea. Da, despre creativitate este vorba. Nu e nimeni care sa ne invete. Trebuie sa gasim solutiile prin noi insine, in noi insine. Locul cu pricina se afla la numarul 52 pe Dionisie Lupu. Aici vei gasi Otetarul din Dionisie Lupu care a inghitit un gard. Un gard zdravan, de fier, sanatos ca pe vremuri.

Am mers acolo special sa vad copacul dupa ce mi-a povestit un prieten despre el. L-am cautat cu mare bagare de seama ca si cum as fi mers pe strazi pe care n-am mai umblat niciodata si cand m-am trezit in fata lui, pur si simplu, la 50 de metri de Calcanul din Arthur Verona despre care am scris acum vreo luna. Nu mi-a venit sa cred ca am trecut prin zona aceea de nenumarate ori si totusi copacul asta nu l-am vazut… Probabil trebuia sa-l vad acum, cu adevarat sa-l vad, cu ochii dar si cu sufletul.

Stiam despre ce e vorba si pe masura ce ma apropiam de el eram convins ca pierd timpul. Adica despre ce vorbim? Ce noua interpretare ar putea capata ideea ca lasand natura in pace, aceasta si-ar recastiga terenul pierdut, s-ar regenera singura, singurica. Ca noi suntem invadatorii si ca ea ne accepta pasnic asa cum suntem, avand rabdare cu noi sa crestem mari si sa intelegem ca de fapt este despre echilibru si simbioza… Hmmm, uite asta ar putea fi o idee pe care n-am gandit-o asa pana acum.

Si atunci l-am vazut. Un copac viu, cu o varsta venerabila, care confruntat cu gardul de fier a ales sa fie creativ, fiind pus in fata unei alegeri destul de comune. Sa dea inapoi si sa-si continue existenta pe langa gard sau sa impinga gardul, avand avantajul timpului, in care el, viu fiind, va deveni din ce in ce mai puternic iar gardul, mort fiind, isi va pierde din tarie. Si a ales. A ales sa faca altfel, sa ofere o noua lectie coabitare. A ales sa-l imbratiseze, sa-l absoarba, sa devina impreuna loc de inspiratie.

Aici nu e frontul unei lupte dintre oameni si natura. Aici este o sala de clasa in care natura ne arata, din nou, ca putem trai impreuna, acceptandu-ne apucaturile copilaresti, exploziile de personalitate si vanitate, iertandu-ne si privindu-ne parinteste cu incredere in devenirea noastra viitoare.

Alex Arama, mai 2014

[Show slideshow]