Muzeul Țăranului Român

noiembrie 19, 2014 în INTERIOARE de Alex

Oare cum poate să doarmă pe patul ăsta? Eu mă așez pe el din când în când și mă ridic ca de pe o piatră.
– Mamaie, de ce nu-ți pui tu o saltea ca lumea pe patul ăsta? În cutia aia din camera mare ai tot felul de perne și plăpumi. Măcar una din aia să pui pe pat să stai mai comod.
– Alea sunt pentru voi când n-oi mai fi eu! Să vă rămână ceva și de la mine.
– Măi mamaie, de câte ori să-ți zic ca acum nici nu se mai folosesc plăpumi.
– Vai de mine! Și ce-ai făcut cu aia de i-am zis lui maică-ta să ți-o dea la nuntă?
– N-am făcut nimic. O țin acolo în dulap și mi-e frică să nu facă molii.
– Așa, așa, să nu cumva să o arunci. Să ai grijă de ea să rămână puiuților mici dacă voi sunteți prea domni și nu aveți nevoie de ea.
– Bine mamaie, bine.

Așa începe mereu fiecare discuție cu ea, de atâția ani, mereu la fel. Apoi își amintește de vremurile grele, care oricât de grele au fost nu se compară cu ce crede ea că avem noi de trăit azi. Așa că mă roagă mereu să avem mare grijă de noi și de cei mici. După ce obține asigurări serioase de la mine mă întreabă despre ultima știre gravă pe care a auzit-o la televizor, la radio sau la vecini. Eu îi spun iar și iar să nu mai asculte ce vorbesc toți și să-și facă propria părere. Așa că îi explic eu care ar trebui să fie părerea ei, iar ea mă ascultă și-mi dă dreptate de fiecare dată, strângându-mă în brațe și bucurându-se că are nepoți așa deștepți ca mine. Apoi se ridică să-mi pregătească ceva bun. Eu îi spun că nu vreau nimic, că am venit doar să o văd și să o aud, dar ea trebuie mereu să-mi facă ceva, în timp ce-mi povestește o pățanie din tinerețea ei.

Iar eu mă întind pe patul acela tare și incomod și o ascult vorbind, privind-o prin lumina becului, mereu prea slab, ajutat doar de candela care pâlpâie  de pe dulapul unde cred că a adunat toate icoanele care i-au trecut prin mână. Pe peretele din stânga este și o fotografie a patriarhului decupată din ziar. Eu amân deja de câțiva ani să-i spun ce părere am despre asta pentru că știu că nu am cum să ies bine dintr-o astfel de discuție. În momentele acelea parcă patul nu mai e chiar atât de incomod și, cu toate că știu că atunci când mă voi ridica mă va durea fiecare mușchi, acum e chiar plăcut… și e cald. Vocea ei liniștitoare, împletită cu lumina galbenă îmi închide ușor… ușor… ochii… O aud ca prin vis cum se apropie de ureche și mă întreabă:

– Vă place? Cred că vă place mult pentru că stați de ceva timp aici. Seamănă cu camera bunicii dvs.?
– Nu, și zâmbesc invizibil cu acel zâmbet care știu că nu se vede în afară. Nu, zic din nou, însă cam așa era la străbunica mea, pe care n-am prins-o în viață decât câțiva ani. Drumul prin sat, pe lângă resturile vechi ale bisericii de lemn, în spatele căreia se odihnesc crucile, drumul care mă duce până aici la camera bunicii din casa bătrânească m-a transpus într-o altă lume. N-am mai trăit astfel de sentimente într-un muzeu.

În nici un alt muzeu din București și nici în altă parte nu am trăit emoțiile pe care mi le-a dăruit Muzeul Țăranului Român. Gânduri și sentimente atât de puternice încât am așteptat două săptămâni să se așeze într-atât, încât să mă pot exprima coerent. Și chiar și acum, emoția îmi fierbe în piept aruncând cuvinte care se rostogolesc în capul meu și se lovesc sec de monitor, părând incapabile să-și atingă misiunea. Nu m-am pregăƒtit pentru asta atunci când am început proiectul ăsta. Nu mi-am imaginat că voi ajunge în locuri pe care să nu fiu pregătit să le povestesc. Și totuși, iată-mă. Temător și nesigur că te voi putea convinge să mergi să vezi cel mai valoros muzeu din București. Valoros prin ceea ce îți oferă, rar și de neprețuit. Experiențe, emoții, gânduri pe care nici un alt muzeu nu reușește să le creeze atât de autentic și simplu.

„Muzeul de la Șosea” are o poveste frumoasă, o poveste a poveștilor țăranului român. Și știi ce? E una dintre puținele povești pe care nu le voi povesti aici pentru că este deja spusă perfect pe site-ul muzeului. Și mai frumos o afli în muzeu, fiecare sală, fiecare expoziție permanentă sau temporară spune o poveste cum rar am avut ocazia să descopăr. Fiecare exponat, fiecare text, fiecare colț de decor adaugă puțin câte puțin la istorie. Povestea curge apoi dealungul pereților, se ascunde jucăușă printre lemnele vechi și când te aștepți mai puțin te țintuiește dramatic cu vorbe vechi scrise exact acolo unde trebuie pentru a-ți da fiori pe șira spinării. Povești ale satului românesc, ale oamenilor care l-au făcut sa fie, povești în care simți că trăiești oricât de orășean ai fi. Așa că mergi acolo să simți cel mai românesc muzeu.

Chrome Legacy Window 22-Nov-14 80408 PM

Ți-a plăcut? Spune și altora: