Muzeul Național de Istorie a României (MNIR)

februarie 13, 2015 în INTERIOARE, NOI de Alex

Vacanța se sfârșea atunci când, la plecarea din sat, vedeam pe geamul „ratei” căsuța ai cărei pereți încercau să mă păcălească că au fost cândva albaștri. Puteau la fel de bine să fi fost și roz sau verzi din punctul meu de vedere, dar lumea din sat le zicea albaștri, așa că le ziceam și eu. Bine, în realitate nici nu îndrăzneam să mă gândesc la casa aceea, cu atât mai puțin să o numesc cumva. Mă îngrozea cumplit, iar faptul că era atât de izolată era cea mai bună calitate a ei. Dacă jocurile ne duceau aproape de acea parte a satului găseam imediat motive să o ocolim fără să fie nevoie să-și recunoască careva frica ce ne stăpânea pe toți cei mici.

De obicei, astfel de case sunt învăluite în felurite legende locale, strigoi, fantome, morți și altele la fel. Despre casa asta însă, nu se spunea nimic rău, nici pustie nu era, nici… nimic. Era doar adăpostul celui mai bătrân și mai sărac om din sat. Un olog care își bea viața atunci când o avea sau hiberna între zidurile… albastre când rămânea pe uscat. Pare o metaforă, dar e o descriere destul de precisă a realității. Dispărea cu săptămânile până când toată lumea era convinsă că a murit. Atunci, unul mai milos mergea să vadă ce-i cu el, iar de bucurie că-l găsea viu îi mai dădea una alta. Cum făcea, cum nu făcea, orice primea transforma în țuică și o lua de la capăt.

Am aflat într-o zi că mătușa, gazda vacanțelor mele de vară, era una dintre cele care îl ajutau din când în când și am luat-o la rost. Mi-am dat seama târziu că nu aveam nici un drept să judec alegerile ei, însă ea m-a privit îngăduitor și m-a lăsat să dau din gură. Treptat avântul meu a scăzut iar rușinea a crescut, finalul găsindu-mă în căutarea unui colț de cameră în care să mă ascund. Ea a zâmbit și mi-a spus doar că a doua zi vom merge împreună să-l vedem pe Manea Iorgu, adică bătrânul beat din casa aceea păcătoasă. Îți dai seama că n-aș fi mers sub nici o formă acolo, dar mă băgasem singur în poveste așa că a trebuit să strâng din dinți.

Dacă îți imaginezi vreo revelație în urma vizitei mele acolo, te înșeli. N-am descoperit nimic fascinant, nici un adevăr ascuns, nici un răspuns la vreo întrebare existențială. Am găsit un bătrân alcoolic, ramolit și damblagit care trăia de pe o zi pe alta, într-o mizerie cumplită cu singurul scop de a nu-l găsi sfârșitul treaz. Din cele câteva cuvinte pe care a încercat să le îndruge am înțeles doar că a luptat în război, unde și-a pierdut piciorul. Probabil a încercat să zică și o poveste din care eu însă nu am înțeles nimic, adică nici unul dintre cuvintele stâlcite pe care le pronunța greoi. Nici mătușa nu cred că a înțeles ceva, însă și-a dat seama la un moment dat că s-a terminat și mi-a făcut semn să plecăm.

Te înșeli din nou și dacă îți imaginezi că discuția cu mătușa de după vizită mi-a adus vreo iluminare. Eu n-am zis nimic, ea n-a zis nimic. Ne-am văzut liniștiți de vacanța aceea și de toate celelalte care au urmat, ce-i drept din ce în ce mai rare odată cu trecerea anilor. Eu însă am scăpat de frică, iar casa aceea a devenit doar simbolul plecării din sat la finalul vacanței și o amintire.

O amintire pe care am purtat-o ani mulți după aceea până când am găsit un moment să o întreb pe mătușa dacă Manea Iorgu mai trăiește. A vrut să fie o glumă, ce-i drept macabră, pentru că, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost o surpriză de proporții deloc de mirat. Ea însă mi-a spus foarte calm și simplu cum murise în urmă cu mai bine de 15 ani, încercând să mă împingă înapoi în colțul rușinii. De data asta însă am eschivat, am refuzat rușinea și am cerut explicații cu privire la scopul vizitei mele în cocioaba aceea și mai ales cu privire la respectul de neînțeles pentru unul care își băuse mințile toată viața. Și uite așa a venit și momentul revelației. Explicația care am primit-o a fost pe cât de scurtă pe atât de semnificativă. Manea Iorgu a făcut un singur lucru toată tinerețea lui, așa cum au făcut și ceilalți din sat. A muncit câmpul, a îngrijit casa și animalele și și-a întemeiat o familie, a trăit în sat. Atât… Până când l-au luat la război, pe el și pe toți ceilalți bărbați în putere. Pe urmă Manea Iorgu a făcut un alt singur lucru, a încercat să uite. Doar el. Ceilalți au murit acolo.

Mătușa zice că nu a fost vreunul care să-și dorească să plece. Însă când a venit clipa, au pornit hotărâți să-și apere țara și au dat totul pentru acest scop. Pentru comunitatea acelui sat uitat de lume drama pierderii unei generații de bărbați a fost diluată de convingerea scopului mai important căruia această jertfă i-a servit, iar Manea Iorgu era simbolul viu al apartenenței lor la o cauză importantă.

Mi-am amintit de această nevoie de apartenență care l-a ținut în viață pe Manea Iorgu în timp ce vizitam Muzeul Național de Istorie. L-am asemuit cu bătrânul acela pentru că și unuia și celuilalt îi lipsesc un picior. Muzeului îi lipsesc și alte părți, cele mai multe părți, mai bine de jumătate. Așa olog, el pune la dispoziția vizitatorilor săi trei din colecțiile permanente Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul și Columna lui Traian. Celelalte mărturii ale apartenenței noastre naționale sunt păstrate în felurite depozite în așteptarea finalizării lucrărilor de reconstrucție, începute acum mai bine de 12 ani. Așa e când ai o casă mare, renovarea e complicată, iar când casa asta este cel mai mare muzeu din România, clădire de patrimoniu cu peste 100 de ani care apasă cu greutate în spate, reconsolidarea și renovarea sunt treburi serioase. Atât de serioase, încât făcute fără cap, eșuează lamentabil, chiar dacă proiectul original copie una dintre marile clădiri ale Europei, Palatul Poștelor din Geneva.

Pe la jumătatea lunii ianuarie am citit o știre care aduce puțină speranță în povestea asta. Se pare că anul acesta începe un nou proiect de reconsolidare. Până la finalul anului muzeul va fi golit de exponate pentru a putea fi apoi supus unei expertize riguroase și evident renovării. Cel mai probabil aceasta se va finaliza prin 2020. Există însă speranța să sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire cu o deschidere parțială a muzeului.

Până una alta, mai e câte ceva de văzut și inspirat acolo. Alături de cele trei colecții permanente, în prezent, sunt și trei expoziții temporare. Cea mai mare este dedicată regilor României și perioadei aferente. O expoziție frumoasă, extinsă și acoperitoare, care îți poate trezi câteva amintiri trans-generaționale. Cele două mai mici „Arme din Colecția MNIR” și „Ocaua lui Cuza” sunt mai puțin impresionante, primeia putându-i  fi oricând preferată colecția Muzeului Militar Național.

Te invit să te grăbești așa cum am făcut-o și eu. I-am dus pe cei mici în vizită la MaNea IoRgu, cât mai e încă în viață. Nu-mi fac griji că MNIR-ul va muri, dar cei câțiva ani în care va hiberna s-ar putea să fie prea lungi pentru viteza cu cresc copiii. Aș vrea ca atunci când muzeul se va redeschide și îi va invita să le arate istoria României, ei să-și amintească de MaNea IoRgu și să-l îmbrățișeze ca pe un vechi prieten. Cu cât mai mulți ne vom prinde în această îmbrățișare cu atât mai semnificativ va fi sacrificiul datorită căruia suntem noi astăzi aici.

Chrome Legacy Window 13-Feb-15 110615 AM

Ți-a plăcut? Spune și altora: