Muzeul Național de Geologie

ianuarie 20, 2015 în INTERIOARE de Alex

Experiența mea cu muzeele din București m-a dus la concluzia că satisfacția este invers proporțională cu așteptările, iar Muzeul Național de Geologie este bomboana de pe tort.

Îl ocolesc de ceva vreme pentru că mi-am propus să-l leg de unul dintre cei doi vecini ai săi, alături de care formează Cartierul Muzeelor din București. Îmi place de nu mai pot cum sună asta, Cartierul Muzeelor din București. În Antipa nu-mi pusesem prea mari speranțe pentru că fiind însoțit de cei mici, niciodată nu avem timp suficient nici pentru un muzeu, apoi pentru două. Mai mult mă bazam pe Muzeul Țăranului Român, însă experiența formidabilă pe care am avut-o acolo m-a stors complet de emoții, așa că n-am reușit nici cu acea ocazie. Pe de o parte parcă m-am bucurat, pentru că eram absolut convins că va fi o vizită foarte plictisitoare și cu gândul ăsta în cap n-am avut niciodată tragere de inimă.

Acum câteva săptămâni am aflat că muzeul găzduiește temporar o expoziție numită „Dinozaurii și rudele lor din Insula Hațeg”. Și dacă tot e până în martie nu m-am grăbit prea tare. Am ajuns abia duminică însoțit de voinicii mei. M-am gândit că poate dinozaurii încălzesc puțin atmosfera bolovănoasă și băieții vor avea astfel răbdare.

Prima mea observație de gură cască este interiorul clădirii pe care cred că l-am admirat mai mult decât exponatele, cel puțin la etaj. Clădirea a fost construită la începutul anilor 1900 pentru a găzdui Institutul Geologic înființat prin ordinul lui Carol I. Ordinul original cică se află prin hol pe undeva, eu recunosc că nu l-am văzut pentru că îmi umblau ochii pe sus. Deși clădirea în ansamblu nu este într-o stare prea grozavă, lipsa întreținerii fiind destul de evidentă, decorațiunile tavanelor și a părții superioare a pereților sunt excepțional de bine păstrate. Eu nu prea sunt obișnuit să descopăr lucrări terminate în perioada imediat postrevoluționară și cred că nici tu nu prea ai văzut multe. Și totuși clădirea muzeului a intrat într-un proces major de renovare în 1983 finalizat în martie 1990. Îți dai seama? În nebunia primăverii din ’90 niște oameni redeschideau oficial Muzeul Național de Geologie. Cei aproape 25 de ani de la renovare explică oboseala clădirii, însă nu explică faptul că un proiect din anii ’80 păstrează atât de mult din decorurile originale, deloc potrivite cu ideologia arhitectonică comunistă pe care o găsim în atâtea alte locuri.

Vizita începe, conform recomandărilor, la etaj acolo unde am fost întâmpinați de câteva machete reprezentând dinozauri români, care mai mici, care mai mari. Lumina, cam insuficientă, le păstrează aerul misterios. Băieții au fost destul de încântați mai ales că unii arătau chiar hazliu. Eu am fost plăcut surprins să descopăr că sunt români. În mintea mea dinozaurii ocupau destul de omogen tot Pământul. Adică oriunde ai fi fost, vedeai în linii mari cam aceleași specii. O inepție, evident, pe care nu mi-am pus problema să o deslușesc până acum.

Apoi, sălile de la etaj te poartă într-o călătorie prin copilăria Pământului, prin milioanele și milioanele de ani pe care acesta i-a acumulat până la minutul care înseamnă apariția și existența omenirii. Găsești pe acolo și o reprezentare grafică a acestei istorii care a fost numai bună pentru a-l lămuri pe cel mai mare cam cât reprezentăm noi, „cei mai importanți”, din existența colțului acesta de univers. Sălile sunt pline ochi de fel de fel de exponate, roci de tot felul, fosile, scoici, cochilii, oase, machete. Multe și adunate, ceea ce face imposibil să nu găsești ceva interesant, ceva care să-ți atragă atenția, să-ți stârnească interesul, chiar și când ai 5 ani.

Am coborât scara superbă trăind din plin sentimentul de mândrie că am un nou prieten alături de care să descopăr lumea, că la cei 5 anișori, cel mai junior a început să se bucure de vizitele acestea, să fie curios și să  caute răspunsuri pe care apoi să-și dorească să le împărtășească cu cei din jur. Și asta chiar și în acest muzeu complet pasiv, lipsit de interactivitate și de omniprezentul digital. Cel mai mare a remarcat că singurul ecran pe care l-am întâlnit era scos din priză. Adevărul e că ar fi făcut prea mare notă discordantă.

Recomandarea de a începe de la etaj a fost binevenită, întrucât am ajuns la sala „Colecțiuni” de la parter după ce ne cam săturasem de privit bolovani. Am descoperit aici o grădină cu „flori de mină” în toată regula, puse frumos în valoare în sala impresionantă. Știu că ochii îți vor fi atrași de vitrinele cu exponate și că vei avea multe momente de uimire admirând talentul de sculptor a naturii, dar oprește-te câteva clipe și ridică ochii spre tavan. O adevărată catedrală cu icoane din Banat, Maramureș și Apuseni.

Am încheiat vizita cu colecția mineralelor fluorescente aflată la subsol. Eu am fost impresionat de multitudinea și varietate de culori și forme pe care colecția le-a adunat. Știam de ele, însă nu mă gândeam că sunt atât de multe. Cei mici însă au avut parte de o adevărată revelație văzând că steluțele fluorescente de pe tavanul camerei lor se pot găsi și adânc îngropate în pământ.

Încă încerc să mă lămuresc dacă într-adevăr este un muzeu bun sau dacă pur și simplu am nimerit noi un moment potrivit alimentat de cheful nostru de vizitat și subiectele interesante de discutat. Îi lipsesc multe așa cum te-ai putea aștepta sau cel puțin așa cum eu unul mă așteptam, dar în același timp surprinde plăcut prin câteva părți frumoase pe care m-am străduit să le descriu mai sus. Așa că, m-ar ajuta și părerea ta după ce îl vizitezi sau dacă ai făcut-o deja. O poți lasa mai jos.

Chrome Legacy Window 20-Jan-15 103320 PM

Ți-a plăcut? Spune și altora: