Mănăstirea Stavropoleos

ianuarie 5, 2015 în URBANE de Alex

Când am văzut că numărul 50 se apropie cu pași siguri, am început să mă perpelesc de grija locului care va primi acest număr rotund. Știu că atunci când vor fi 100 nu va mai ști nimeni care a fost locul cu numărul 50, dar acum, pentru mine, este un moment important care merită sărbătorit. Așadar, am căutat cu grijă printre locurile ce urmează să-și găsească povestea pe acest site și am ales unul care este definitoriu pentru București.

Atunci când universul a prins harta Bucureștiului pe peretele acestei lumi, a luat câteva pioneze și a fixat-o cu grijă în câteva locuri. S-a asigurat astfel că orice s-ar întâmpla cu Bucureștiul în sutele de ani în care el va crește, vor exista câteva puncte de susținere, puncte în jurul cărora lumea se va roti luându-le ca reper geografic sau moral. Mănăstirea Stavropoleos este unul din aceste câteva puncte, un loc frumos după orice repere de frumusețe, un simbol pe care Bucureștiul îl va avea și peste 100 de ani.

Povestea mănăstirii începe prin 1724 și este legată de hanul unui arhimandrit grec din Epir (Grecia), pe nume Ioanichie. Așa cum se întâmpla des în vremea aceea, mănăstirea și hanul s-au sprijinit de-a lungul timpului, crescând treptat cu ajutorul unor vecini binevoitori. Mănăstirea a fost construită de la început în stil brâncovenesc și nu întâmplător atât de multe din clădirile frumoase ale Bucureștiului sunt beneficiarele acestui stil arhitectonic. În 1726 Ioanichie a fost numit mitropolit al Stravropoleei, o regiune săracă din Grecia, iar titlul grecului este preluat de numele mănăstirii, rămânându-i până în zilele noastre.

Hanul și anexele mănăstirii își pierd urmele și se crede că au fost demolate spre sfârșitul secolului XIX. Biserica însă rămâne în multiple referințe pe parcursul următoarelor aproape 3 secole. Deși suferința i-a fost grea, în lipsa îngrijirilor, nu a pierdut decât turla în 1841. Cronologia detaliată, pe care o găsești pe site-ul mănăstirii, alături de alte informații și fotografii interesante, face referire la mai multe momente între 1838 și 1904 în care soarta bisericii părea pecetluită datorită stării avansate de deteriorare în care s-a aflat. În 1897 arhitectul Ion Mincu concluzionează, după trei ani de studii, că restaurarea este imposibilă, datorită greșelilor de construcție. Tot el însă, începe restaurarea în 1904, iar 4 ani mai târziu începe construcția clădirii de lângă biserică. După moartea din 1912 a arhitectului, lucrările sunt finalizate de elevul acestuia Al. Zagorit, însă biserica rămâne doar un monument istoric câteva zeci de ani, depozit pentru felurite obiecte de cult descoperite în zonă. Între 1940 și 2008 locașul își reia și desfășoară activitatea de biserică. Ultimul element cronologic pe care îl mai menționez este preluarea parohiei în 1991 de Părintele Iustin Marchis de care se leagă istoria recentă a mănăstirii, aspectul, dar și rolul ei actual.

O informație foarte interesantă pe care am găsit-o într-un articol al Ziarului Lumina este legată de comunitatea de monahii a mănăstirii formată din: Mihaela (stareţa stavroforă, licenţiată în Teologie şi Ştiinţe economice), Atanasia (istoric de artă, cu un doctorat şi lucrări publicate în domeniu), Iustina (filolog, absolventă de engleză-spaniolă), Gabriela (geolog), Ioanichia (grafician), Rafaela (economist). Ce zici? Nu-i așa că acum pare destul de firesc că Mănăstirii Stavropoleos să-i meargă atât de bine. Nici nu s-ar putea altfel atunci când ai o combinație atât de fericită între un lider care își urmărește de peste 20 de ani misiunea de a reinvia mănăstirea și o echipă cu o experiență atât de diversificată. Alături de grija pe care o poartă zi de zi locașului, ei lucrează la restaurarea icoanelor și manuscriselor vechi, muncă pe care au învățat-o de la specialiștii care au muncit la refacerea mănăstirii, după 1996. Restaurarea nu este singura activitate a celor care trăiesc la Stavropoleos. Se lucrează la editarea de cărți, de pliante și coperți de CD-uri înregistrate de Grupul Stavropoleos, un grup psaltic care cântă printre altele și muzică neobizantina (o singură voce susținută de un sunet prelungit), întâlnită destul de rar prin bisericile românești de azi.

Mănăstirea este formată din două corpuri, biserica și clădirea care găzduiește muzeul și biblioteca. Imagineaza-ti un giuvaer așezat într-o cutie artizanală, brodată cu atenție și încrustată cu cele mai frumoase decoruri. Ansamblul acesta le face pe amândouă mai valoroase decât ar fi individual, fiecare amplificând frumusețea celeilalte. O privești pe una iar gândul îți zboară la cealaltă intrebâdu-te mereu oare ce mai era de descoperit, oare ce detalii n-am observat, oare ce să admir mai mult. Și așa pașii vizitatorilor sunt aduși și readuși în acest loc magic din mijlocul Bucureștiului. Un loc de liniște sufletească, și nu numai, în mijlocul unei lumi moderne și agitate.

Chrome Legacy Window 05-Jan-15 94826 PM

 

Ți-a plăcut? Spune și altora: