Mănăstirea Pasărea

octombrie 22, 2014 în VERZI de Alex

O baie bună îmi place oricând, dar sunt anumite momente când o baie este raiul pe pământ. Imaginează-ți una după câteva ore umblate prin ger într-o zi friguroasă de iarnă. Imaginează-ți cum pielea, încă rece, este îmbrățișată necondiționat și uniform de apa caldă, poate puțin prea fierbinte, atunci, la început. Imaginează-ți clipele acelea de calm imediat după ce apa s-a liniștit deasupra ta, așteptând neclintită să-ți relaxezi fiecare mușchi, fiecare sinapsă, fiecare emoție care te-a încercat până atunci. Amintește-ți cum în momentele acelea, viața pare mai clară și mai liniștită, văzută prin aburul cald care ușor, ușor te adoarme… Iar când totul este perfect, imaginează-ți o bătaie puternică în ușă și vocea celui mai mic strigând „MAI STAI MULT? FAC PIPI!”

Știi ce-mi doresc în momentele acelea? Să-i zic, du-te și tu după copacul ăla! Iar uneori, asta se poate, însă nu acasă. Sunt câteva zile din an în care povestea are finalul fericit al copacului. E vorba de zilele care separă iarna și de o parte și de cealaltă. Despre cele din primăvară, cele care sunt de obicei undeva la sfârșit de februarie sau început de martie, scriam chiar la debutul acestui proiect, în locul cu numărul 3, Muzeul Aviației. Acum, 40 de locuri mai târziu, am regăsit aceste zile la final de toamnă. Zile în care soarele se luptă din greu să-și păstreze supremația. Zile când razele lui sunt deseori blocate de nori, provocându-mi un fior de frig care pătrunde până la oase, în ciuda gulerului ridicat sau a hainei strânse mai bine. Din fericire în astfel de zile norii trec repede și își văd de drum, eliberând razele care năvălesc imediat peste mine. Iar atunci, îmbăiat în lumina caldă, mă tolănesc pe o bancă într-un parc și stau exact ca în cada cu apă fierbinte, relaxat, pe jumătate adormit și fără nici o grijă. Căci dacă vocea cristalin-panicată anunță întregului parc evenimentul important și inevitabil ce urmează să aibă loc, eu îi voi facilita contribuția la bunul mers universal al naturii trimițându-l după copac zâmbind cu satisfacția tatălui care își vede moștenitorul cucerind lumea.

Din păcate zilele astea mai au o caracteristică imposibil de ignorat. Sunt foarte aglomerate. Ceea ce mă face să cred că nu-s chiar așa ciudat și că mai sunt mulți ca mine care își doresc din când în când un copac în viața lor. Așa că în astfel de zile, în parcuri e bătaie și pe copaci și pe bănci și pe altele… și mă simt de parcă aș face baie cu încă niște mii de oameni. Urât gând! Atât de urât încât pentru a scăpa de el am mers în weekendul trecut într-un loc cu har, la Mănăstirea Pasărea. M-am gândit că oricât de mulți ar avea aceiași intenție cu mine, împrejurimile mănăstirii ar trebui să fie suficiente pentru a ne putea bucura de un weekend superb de toamnă.

Din fericire am găsit domeniul mănăstirii așa cum îi stă bine unui domeniu de mănăstire, nici prea gol, nici prea plin, cu oameni liniștiți umblând de colo colo, văzându-și fiecare de treburile lui, căci nu-s chiar puține într-o mănăstire ca aceasta. Eu am vizitat mănăstirea pentru prima dată, însă am plecat de acolo convins că oricând voi reveni o voi găsi la fel și că oricând aș fi vizitat-o altcândva n-ar fi fost nimic diferit. Am încercat să găsesc imagini mai vechi din care să-mi dau seama dacă acum 30 sau 60 de ani locul era diferit. Nu am găsit, însă cele pe care le-am citit despre ctitoria acestui lăcaș mi-au întărit convingerea.

Istoria locului este destul de scurtă, anul trecut aniversând 200 de ani de la ridicarea primei biserici din lemn de către arhimadritul Timotei. Însă ambele biserici existente în prezent, atât cea mare construită în 1846 pe locul celei de lemn, căreia i-a venit de hac cutremurul din 1838, cât și cea din cimitir, care datează din 1834, au fost ctitorite de Sfântul Calinic, pe când era stareț la Mănăstirea Cernica. Aflate în apropiere, istoria celor două mănăstiri se mai intersectează de-a lungul anilor, mezina, Mănăstirea Pasărea rămânând însă mereu în umbra surorii semnificativ mai renumită. Mezina reușit să atragă atenția în ultimii ani prin două evenimente, deschiderea unei case pentru bătrâni de care mănăstirea se îngrijește și slujba de Paște din 2013 desfășurată în osuarul mănăstirii și surprinsă în câteva fotografii care au făcut înconjurul lumii.

Cum însă de biserici nu ducem lipsă, motivul pentru care am ales să scriu despre acest loc este situarea lui într-una din cele mai frumoase împrejurimi ale Bucureștiului, lacul și pădurea fiind un decor superb pentru o baie de soare într-un weekend târziu de toamnă frumoasă. Probabil că e la fel de frumos și în alte perioade ale anului. S-ar putea ca primăvara florile, care și acum sunt omniprezente, să înfrumusețeze și mai mult curtea mănăstirii. Oricum aceste curiozități le voi lămuri în alte vizite viitoare.

Ți-a plăcut? Spune și altora: