Mănăstirea Antim

septembrie 18, 2014 în URBANE de Alex

Rătăceam de câteva minute pe străduțe înghesuite, după ce încercasem să ocolesc creativ Piața Unirii. Fațada dinspre str. Sf. Ilie a fost cea care mi-a ținut piciorul pe frână suficient de mult cât restul creierului meu să proceseze ceea ce vede și să comande autoritar tragerea pe dreapta. M-am îndepărtat de mașină cu ochii pironiți către intrare. Ieșeau destul de mulți oameni din curte și ceva din mersul lor m-a făcut să cred că „s-a terminat”. Nici nu știam încă despre ce e vorba, dar mersul lor grăbit mi-a zorit și mie pasul, alimentându-mă cu speranța că voi reuși să intru înainte ca ceea ce părea să fie o poartă mare și grea să mi se închidă în nas.

Cei câțiva metri ai culoarului de acces au crescut suspansul arătându-mi doar puțin câte puțin interiorul curții, din ce în ce mai frumoasă, din ce în ce mai spectaculoasă, făcându-mă să mă simt precum un explorator norocos căruia sorții îi zâmbesc cu o recompensă consistentă pentru curajul pe care l-a avut pentru a se aventura pe cărări neumblate. Simțeam că am descoperit o nestemată rară, ascunsă cu grijă după peretele de blocuri care o ferește de ochi străini. Curtea tăcută, scăldată idilic în lumina apusului a contribuit și ea la nerăbdarea aceea de a descoperi totul cât mai repede. Repede, repede, până nu se închide…

După vreo 10 minute m-am trezit în mijlocul curții, eliberat și de curiozitate și de nerăbdare și de frica de a scăpa printre degete minunea asta. Toate emoțiile fuseseră înlocuite doar de încantare. Stăteam aproape de clopotnița și priveam biserica râzând de nebunia care s-a instalat în capul meu de când cu proiectul ăsta. Mi-au trebuit mai bine de 10 minute să citesc ceea ce este destul de vizibil atunci când intri, descoperind astfel că mă aflu în Mănăstirea Antim, a cărei faimă a pus-o de mult pe lista de locuri de văzut. Prietenii cu care m-am întâlnit câteva ore mai târziu și cărora m-am grăbit să le povestesc despre „marea mea descoperire” mi-au retezat-o imediat. Și uite așa din Indiana Jones m-am trezit Costeluș care a descoperit comoara bunicii, care se afla în cufărul din pod, ceea ce toată lumea știa deja.

Am râs puțin de mine și apoi am continuat să mă bucur de frumusețea clădirilor ce compun mănăstirea. Eu unul o prefer pe cea a Bibliotecii Sfântului Sinod. E și cea că m-a pescuit de pe stradă cu fațada interesantă de care îți spuneam la început. Din orice unghi privești, clădirea este absolut minunată, iar placa comemorativă pe care o poartă cu mândrie în piept te copleșește cu doar câteva nume pe care le repetă fiecărui vizitator pentru „luare aminte”. În tot ansamblul sunt doar două elemente care pur și simplu nu au ce căuta acolo și nu cred că merită să le evidențiez pentru că probabil le vei remarca și fără ajutorul meu.

Aș fi vrut să-ți spun câte ceva și despre istoria mănăstirii, așa cum fac deobicei, însă cronologia pe care am găsit-o pe site-ul oficial m-a copleșit. N-am mai regăsit la nici un alt obiectiv pe care l-am vizitat, o detaliere atât de amănunțită a istoriei ca aici. Prin urmare te invit să-i cercetezi cei 300 de ani de istorie în original, iar dacă pe la rândul 3025 adormi atunci reține doar că aici a fost primul Seminar Ortodox din București.

După o lună de la prima vizită, am revenit pentru că mi-am dorit câteva fotografii, pe care telefonul nu m-a ajutat să le obțin prima dată. Fiind acolo pentru a doua oară, lipsit de emoția descoperirii și însoțit doar de aparatul foto am fost mai atent la viața mănăstirii, surpinzator de activă pentru o sâmbătă după amiază. Am stat minute bune pe o bancă, bând din când în când câte o gură de apă și ascultând slujba care răzbătea dinspre difuzoare fără să miște prea mult liniștea, care este fără îndoială stăpâna locului.

Chrome Legacy Window 18-Sep-14 73808 PM

Ți-a plăcut? Spune și altora: