Gradina Icoanei

mai 29, 2014 în VERZI de Alex

Atunci cand sunt in parcul Gradina Icoanei fac un salt in timp de 25 de ani. Acolo se afla o masina a timpului care ma ajuta sa ma transpun in locul de joaca unde alergam pe la 10 ani. Si asta deoarece Gradina Icoanei si locul de joaca din fata blocului in care am crescut seamana ca doua picaturi de apa. Sigur, locul meu de joaca nu avea in vecinatate Biserica Anglicana, despre care nici nu stiam ca se poate afla intr-o vecinatate romaneasca, dar nici nu cred ca exista riscul sa-ti fi imaginat asta.

Insa, daca compar leaganele, diferentele lipsesc aproape cu desavarsire. E adevarat ca la mine acasa erau doar doua, ruginite, iar unul dintre ele era rupt, pe cand aici sunt multe si completate cu tot felul de casute, topogane si alte distractii. Dar leaganele, ele erau si acolo si aici. Si pana la urma chiar si cel rupt era ok. Te puteai da fara probleme in el. Incepea sa devina riscant doar atunci cand eram mai mult de trei in acelasi timp. Atunci unul dintre noi aluneca si se lovea in diverse feluri. Eu, cand mi-a venit randul, m-am achitat onorabil de datorie si m-am izbit cu spatele de pamant, chinuindu-ma apoi vreo doua ore sa-mi recapat respiratia, singur desigur.

Pe urma, nici copacii nu prea seamana. In Gradina Icoanei sunt multi, mari si umbrosi. Vara este o placere sa stai acolo intr-o oaza de racoare in mijlocul orasului incins. Aveam si noi cativa, insa erau vlastari plantati de curand, odata cu cartierul, si, din toti, a rezistat doar unul care acum are o forma destul de ciudata. Dar pana la urma e mai bine ca nu aveam copaci mari, pentru ca la cat de neatenti eram puteam sa ne accidentam rau, daca ne izbeam in ei.

Insa, daca te asezi in lungul „canionului” care strabate Gradina Icoanei pe mijloc si il privesti serpuind jucaus pe toata lungimea parcului, atunci intelegi de ce ma simt eu ca in locul meu de joaca. Desigur, acolo nu aveam un astfel de canal.

Si nu ma refer nici la covorul de pietricele care iti amortizeaza pasii, obligandu-te practic sa incetinesti, chiar daca esti doar in trecere, si sa te bucuri putin de oaza aflata la cateva minute de centrul aglomerat al orasului.

Eu ma refer la pamantul ala gri, prafuit si batatorit care se afla sub pietricele, sub locurile de joaca, sub statuile din parc si sub copacii umbrosi care il ocrotesc. Ei bine, pamantul ala este identic cu cel din locul meu de joaca. Si asta ma transpune mereu in anii copilariei, petrecuti pe acel pamant, al carui stare prafuita se metamorfoza din cand in cand in noroi si balti adanci, adevarate capcane pentru cizmele de cauciuc.

Pamantul asta este postamentul fericirii mele din copilarie, asa cum este acum pentru fericirea copiilor care umplu parcul in fiecare zi cu veselia si energia lor. Copiii au stiut mereu sa fie fericiti indiferent de mijloacele de distractie pe care le-au avut la dispozitie. Tot ce au avut si au nevoie este sa fie lasati sa se bucure de fericirea lor.

Am ales sa scriu acest articol acum in preajma Zilei Copiilor inspirat de un eveniment care va avea loc pe 1 iunie pe strada Icoanei, la cateva sute de metri de parc si despre care poti afla detalii aici: http://www.asociatiadadece.ro/program/creator-de-instalatii/.


FolderView 29-May-14 80353 PM

 

 

Ți-a plăcut? Spune și altora: