Complexul Sportiv Ghencea

mai 25, 2014 în VERZI de Alex

Sambata dimineata am ajuns intamplator in Complexul Sportiv Ghencea pe care nu-mi amintesc sa-l mai fi vizitat asa. Cu aceasta ocazie am batut aleile mai mult neamenajate ale complexului printre terenuri de tenis, fotbal, rugby, etc. toate camuflate bine de multa vegetatie. Peste tot oameni si in mod special copii care faceau sport, pai de… ce sa faci intr-un complex sportiv? E drept ca unii ar putea vedea o oportunitate minunata de loc de gratar dar spre norocul celorlalti initiativa aceasta lipseste.

Pana aici nimic special si totul foarte aliniat cu ce ma asteptam eu. Insa dupa vreo 20 de minute de plimbat de la un teren la altul am remarcat ca ma aflu intr-o stare din ce in ce mai buna. Eram parca si mai vesel si mai optimist si mai plin de entuziasm. Iar motivul acestei bucurii era prezenta copiilor care faceau sport, multi, foarte multi dintre ei in cadru organizat si in mod serios.

Pai cum vine asta?! Ca eu am dezvoltat deja o manie numita “copiii din ziua de azi si tehnologia”. Am dezvoltat-o constiincios punand experienta peste experienta, citire peste citire, discutie peste discutie, toate tragand acelasi semnal de alarma conform caruia copiii nostri vor fi niste neadaptati social datorita unui necrutator asalt tehnologic care le suprima abilitatile de relationare, ii impinge spre obezitate, le distruge vederea, chiar si degetele pierzandu-si din priceperile primordiale din cauza touch-ului cel de toate zilele.

Si cum sa nu ma cuprinda panica fiind lovit in mod repetat de pancarta pe care scrie cu litere de mana “Tehnologia ne distruge copiii” cand, si eu, probabil ca si tine, mi-am petrecut primii ani de viata intr-o lume in care cea mai avansata tehnologie la care eram expusi era televizorul alb negru pe care il priveam cu maxima atentie, pana cand cineva din casa il pornea si ne trimitea la joaca.

De fapt, nu e o manie ci mai degraba o disonanta pentru ca eu intre timp am ajuns sa fiu un fan al tehnologiei, eu cred in rolul ei extrem de important in evolutia rasei umane. Ador tehnologia care imi da ocazia, astazi, sa invat mai mult, mai repede si, cel mai important, mai usor fata de cum as fi invatat fara ea. Dar ca orice parinte ma intreb permanent unde e limita, unde este echilibrul, cat de mult sa-i las pe cei mici in contact cu tehnologia. Ba mai mult, am temeri serioase privind masura in care pot eu sa decid pentru cele de mai sus sau sunt doar un martor al unei evolutii, care are o viata proprie indiferent de vrutul meu.

Si sub o astfel de presiune, factor de stres deja metabolizat si integrat in viata parintelui de inceput de mileniu 3, ajung in Complexul Sportiv Ghencea si vad cu ochii mei, caci daca mi-ar fi spus altcineva, as fi fost sceptic, cum sute de copii fac sport, cum nu e nici un teren liber, cum, in jurul terenurilor de fotbal, pe care pici de cateva ori mai mari decat mingea, dar echipati corespunzator, se strang deja comunitati. Vad terenuri de tenis pe care copii implicati in competitii joaca foarte serios si-i recunosc pe unii dintre ei de saptamana trecuta de pe Olimpia. Din complexul Olimpia unde am vazut recent un frumos meci de rugby pentru juniori.

Si pun aceasta noua experienta peste celelalte, pe care le traiesc din ce in ce mai constient de cand am inceput proiectul www.100delocuri.ro si mintea mea se opreste pentru cateva clipe si se relaxeaza multumita, ca la capatul unei curse lungi pe care ti-ai propus sa o termini. Nu cred ca am castigat gasind raspunsul la aceasta dilema majora a acestor ani, dar cred ca am gasit ceea ce cautam, echilibrul despre care cred ca este vorba in povestea asta. Este echilibrul meu si cred ca difera de al tau, diferenta care probabil il face atat de pretios.

In echilibrul asta eu am certitudinea copiilor care pot face sport, pot face miscare, pot petrece afara atat timp cat eu ca parinte sunt dispus sa le ofer. Niciodata, cand ma aflu in parc copiii nu au nevoie de telefon, tableta sau internet. Niciodata cand sunt la antrenamente nu cauta in jur ancore tehnologice care sa le dea un sentiment de siguranta, ci imbratiseaza bucuria pe care le-o ofera momentele acelea. O vizita in oricare din centrele sportive sau pe terenurile de sport din parcuri este o dovada suficienta pentru a sti ca lectia asta nu este despre cat de dependenti sunt copiii de tehnologie, ci cat de dependenti suntem noi, parintii, de ea, folosind-o ca o scuza la indemana pentru comoditatea noastra.

In echilibrul acesta mi se intampla, precum aseara, sa vorbesc cu doi pusti de 9 ani despre lipsa de logica a unui telefon cu disc, fixat intr-un perete si ma bucur din toata inima ca am ocazia minunata de a fi trait in aceste lumi atat de diferite intre ele. Ma bucur si pentru ca ei vor fi eroii unui scenariu pe care noi il credem SF, privindu-l cu ochi visatori sau speriati, in timp ce copiii lor probabil ca il vor privi ca film istoric. Si toate astea pentru ca tehnologia face parte din vietile lor mult mai mult decat am fi noi capabili sa intelegem in prezent.

Ce imi ramane mie sa fac? Sa le ofer experiente cat mai multe si cat mai variate. Sa tin pasul si sa fiu acolo atat pentru a-i invata cum se folosesc si ce beneficii pot aduce tehnologiile noi, precum si pentru a-i invata cum se loveste o minge de fotbal sau cat de odihnitoare poate fi o zi in parc, in care nu stai o clipa si oricum nu ai timp sa le faci pe toate.

Alex Arama, mai 2014

Fullscreen capture 19-May-14 93602 PM

Ți-a plăcut? Spune și altora: