Casa Filipescu-Cesianu, Muzeul Vârstelor… Bucureștiului

iunie 19, 2017 în INTERIOARE, NOI de Alex

Articol oferit in dar de prietenul proiectului 100delocuri.ro Eugen Ion

Când am venit pentru prima dată la Casa Filipescu-Cesianu din București, am rămas cu gura căscată încă de la intrare. Clădirea a fost restaurată foarte frumos, mai frumos decât multe alte clădiri istorice pe care le-am văzut. Restauratorii au lucrat în așa fel încât personalitatea clădirii s-a păstrat, având un aer de secol XIX. Am fost plăcut surprins. De obicei îți dai seama de câtă importanță se acordă unui muzeu din felul în care arată clădirea la exterior. Deși nouă ni se spune mereu să nu judecăm după ambalaj, eu cred totuși că și aspectul joacă un rol important în definirea unui obiect sau chiar a unei persoane. Oare nu vedem noi pe fața omului dacă e bolnav sau nu? Sigur că da! Așa și aici.

Știam că era în renovare și că avea să se deschidă o expoziție despre viața intimă a bucureștenilor din secolul XVIII până azi, așa că am decis să-i fac o vizită. Ca orice om curios și pasionat de istorii pline de picanterii și bârfe, am intrat la „Muzeul Vârstelor”, căci așa se chema expoziția, să aflu dacă înainte oamenii se supărau dacă nu li se răspundea la scrisoare (în cazul nostru, la e-mail) după o zi, așa cum o fac azi. Trecând pe lângă grădină superbă, unde am rămas după vizitarea expoziției, am intrat în clădire. Erau acolo oameni de toate felurile: tineri, bătrâni, unii mai elegant îmbrăcați, alții mai de stradă. M-a întâmpinat un ușor miros de vechi, genul acela de miros pe care nu-l vrei la tine în casă, dar de care te îndrăgostești atunci când îl întâlnești într-un muzeu. Am urcat niște trepte și am pășit încrezător în spațiul expozițional. Marin peste tot! Nu, nu era un domn pe care-l chema Marin, ci albastru marin, culoarea predominantă. Mi s-a părut o alegere bună, pentru că era o culoare liniștitoare și elegantă în același timp.

Obiecte vechi, închise în cutii de sticlă închistate în pereți ca niște ferestre, se uitau spre mine. Erau obiecte diferite din perioade diferite: lămpi, televizoare, mașini de scris, accesorii de îmbrăcăminte etc. Printre ele, câte un obiect modern stingher parcă îmi aducea aminte că mă aflu totuși în secolul XXI. De exemplu, am văzut un iPhone printre câteva telefoane vechi, stând ca un puști din clasa a 4-a printre băietani de a 8-a. Pe fiecare perete din expoziție era un text care vorbea despre obiectele care se găseau pe peretele respectiv. Ca să-mi satisfac curiozitatea în legătură cu ce v-am zis mai înainte despre răspunsul primit la scrisoare, am pus toată informația cap la cap și am ajuns la concluzia că, înainte, viața oamenilor era mai grea și, în mod paradoxal, mai imprevizibilă. Bolile pândeau la tot pasul, iar tehnologia pe care o cunoaștem astăzi era aproape inexistentă. Nu existau telefoane mobile, iar o tânără putea să aștepte zile în șir până să-i răspundă iubitul la scrisoarea pe care i-a trimis-o. Am observat că, pe măsură ce tehnologia avansează, răbdarea noastră se micșorează, iar ăsta e un lucru foarte grav.

În timpul itinerariului meu, am dat peste un domn care m-a băgat la un soi de aparat care îți proiectează cum vei arăta peste zeci de ani. Cât am stat pe acolo, am văzut că oamenii se cam tem de îmbătrânire, căci nimeni în afară de mine nu a avut curajul să folosească aparatul acela. Probabil o altă frică a omului modern, frica de moarte, îl împiedică să vadă realitatea așa cum e. De aceea el nu e niciodată împăcat cu el însuși și cu viața pe care i-a dat-o Dumnezeu, fiindcă încearcă din răsputeri să își înece această trecere a timpului în diverse activități: petreceri necontenite, jocuri video sau chiar muncă peste măsură.

Ar mai fi multe de povestit despre „Muzeul Vârstelor”, dar te încurajez pe tine să mergi la Casa Filipescu-Cesianu și să vezi cu ochii tăi ce viață duceau strămoșii noștri și cum se descurcau într-o perioadă în care moartea făcea parte din viața omului mai mult decât face astăzi. După ce am părăsit expoziția, am decis să iau o pauză de la atâta mers pe culoarele clădirii. Stând sub copacii înalți ai grădinii și privind spre casa în care a locuit cuplul Iancu Filipescu şi Maria Ghica Filipescu, una dintre marile familii aristocratice ale Bucureștiului, m-am gândit că poate și despre noi se va face un muzeu în viitorul îndepărtat. Cine știe?

Ți-a plăcut? Spune și altora: