Calea Victoriei

iunie 25, 2014 în URBANE de Alex

Weekend-urile prelungite sau extra-prelungite golesc Bucureștiul. Cetățeni dornici de plimbări în aer curat fug care încotro și se mută pe șoselele din jur. Obiceiul ăsta este binevenit atât pentru cei care pleacă să-și încarce bateriile, cât și pentu cei care rămân. Dacă alegi varianta a doua, din când în când, ai ocazia să vezi Bucureștiul într-o ipostază deloc obișnuită, adică pustiu. Mai ales zonele centrale, bulevardele mari și piețele, altfel extrem de aglomerate, au un aer de sală de concert proaspăt eliberată. Se simte încă energia, mai vezi pe ici pe colo câte un rătăcit euforic, ești încă sub influența experienței trăite în ultimele ore, dar ai strania senzație că așa gol, locul e de nerecunoscut.

Într-o astfel de zi m-am trezit în centrul Bucureștiului aproape singur, noroc că aveam un om de nădejde alături de mine că m-ar fi apucat frica. Erau minute bune în care nu se mișca nimic în jur, iar liniștea avea un ton ciudat, un șuierat subțire și îndepărtat. Aveam senzația că mă aflu într-un scenariu post-apocaliptic. Nu-ți imagina că starea asta dura prea mult. Erau doar momente, ocazionate de câte un semafor mai lung  și o coincidență stranie. Tocmai raritatea lor le face atât de speciale.

Această pustietate în centrul Bucureștiului m-a făcut să mă întreb de ce nu se umple Bucureștiul în astfel de zile, cu cei care locuiesc în zonele cu aer curat. Poate vor veni cândva. Acum, din fericire pentru mine mă pot bucura de un muzeu urban în aer liber care începe de la Ateneul Român și Palatul Regal și se termină la Hotel Bulevard. Despre Ateneu îți ziceam într-un articol anterior și la fel și despre Palatul Regal, însă înainte de a pleca din Piața George Enescu nu pot să trec cu vederea clădirea Athénée Palace, prima clădire cu structură din beton armat din România, finalizată în 1914 cu scop de hotel încă de pe atunci. A fost unul din cele mai mondene locuri din București, recunoscut pentu recepții și ceaiuri dansante încă de la deschidere, achitându-se onorabil și de rolul de gazdă pentru nenumărate personalități.

Calea VictorieiÎn timp ce merg pe lângă Biblioteca Central Universitară spre Piața Revoluției îmi staruieste în minte imaginea asta veche.  Am găsit-o acum câțiva ani, întâmplător printre alte urme ale Revoluției din ’89. Îți vine să crezi că este aceeași clădire? Aspectul actual al clădirii este rezultatul unui proces de restaurare întins pe mulți ani și care s-a ingrijit atât de formă cât și de fond, aș spune partea cea mai importantă a BCU.

Pășesc în liniște prin Piața Revoluției și gândurile îmi clocotesc. Le las acolo închise în oala sub presiune până una alta pentru că mi-e teamă cât ar ocupa dacă ar ieși la iveală. Indiferent ce crezi despre evenimentele care au avut loc aici în ’89 trebuie să stai măcar câteva minute în piața asta și să-ți imaginezi sau să-ți amintești, dacă ai fost printre curajoșii aflați aici atunci, cum s-a simțit momentul care a transformat România în ceea ce este azi.  Merg mai departe pe Calea Victoriei și ultimii pași la ieșirea din Piața Revoluției, vis -a- vis de Biserica Cretulescu, îi fac cu spatele. Las în urmă simboluri ale unui secol în care s-a născut România de azi și se cade să ies din acest spațiu cu mult respect.

Următoarele câteva sute de metri mă duc agale pe lângă Magazinul Muzica, oferindu-mi un zâmbet la gândul că acum mulți ani veneam aici ca la muzeu. Nu știu să zic de ce, dar mi se părea fascinantă lumea asta. M-am atins de ea doar cu urechile, așa că a pune și ochii pe muzică din când în când era probabil un fetiș care nu merită explorat. Ajung astfel între două clădiri ale căror alăturare este provocatoare, hotelurile Continental și Novotel. Zic provocatoare pentru că dacă le privești separat sunt clădiri frumoase. Da, știu, nici mie nu-mi vine să cred că spun că îmi place hotelul Novotel dar… ăsta este adevărul. Pe de altă parte, privite în ansamblu, cele două clădiri completate cu Palatul Telefoanelor îți scrijelesc ochii până la lacrimi. Noroc că spațiile de acolo sunt destul de înguste, iar a sta în mijlocul străzii e prea riscant ceea ce mă cam obligă  să privesc fiecare clădire separat, când de o parte, când de alta a bulevardului.

La capătul clădirii hotelului Continental mă așteapta o surpriză cu iz interlop, pasajul Englez. Eu acum l-am descoperit și l-am confundat la început cu pasajul Victoria, care se află câțiva zeci de metri mai în față. Am intrat în el surprins că nu prea recunoșteam nimic din ceea ce îmi aminteam eu și fiecare pas nou îmi aducea senzația neplăcută că am intrat din greșeală în casa unor personaje cu care nu prea îți dorești să ai de a face. M-am ascuns în spatele imaginii de turist rătăcit, sperând că nu va sări nimeni în spinarea mea dintr-unul din cotloanele sinistre. Nu a sărit decât un porumbel pe care l-am agitat puțin ca să „dea bine în poză” spre nemulțumirea unuia dintre „rezidenți”. Aerul de turiști ne-a ajutat, pentru că în loc de represalii am primit de la un „asociat” tinerel și spilcuit o propunere de companie feminină, făcută într-o limbă engleză destul de corectă. Am profitat de ocazie și am luat-o la picior, refuzând diplomat oferta fără să deschidem gura. Omul s-a ținut o perioadă după noi până când ne-a auzit că suntem dintre ai lui Creangă, nu ai lui Shakespeare, așa că a renunțat.

După experiența din Pasajul Englez plimbarea prin Pasajul Victoria și Pasajul Comedia de lângă Odeon nu au mai avut prea multe să ne spună, dar asta nu le face mai puțin interesante. Sunt niște mirodenii binevenite pentru condimentarea unei salate de stiluri de clădiri, care mai arătoase care mai apăsate de trecerea anilor. Finalul însă a rezolvat orice dileme pe care le-am adunat pe parcursul plimbării mele. Aflat în fața Cercului Militar Național între hotelurile Capșa, Capitoliu și proaspăt renovatul Bulevard, nu pot să mă abțin să zâmbesc și să mă bucur că orașul meu arată din ce în ce mai bine.

Aș putea să părăsesc această zonă prin Piața Universității, însă aleg să mă întorc, pentru că vreau să-mi lămuresc o curiozitate. Ajung astfel din nou în fața teatrului Odeon și rămân cu gura larg deschisă. În piațeta din fața teatrului se află un copac, cred că e singurul copac din toată zona asta, iar în copacul ăsta se află… vișine. Pe bune vișine! Și nu una, două, ci am în față un copac plin cu vișine, aici în mijlocul Bucureștiului, într-una din cele mai concentrate zone urbane, în mijlocul betonului, a oțelului și a sticlei, între fatade superbe și tencuieli care stau să cadă, între simboluri culturale și sociale românești, trăiește un vișin. Trăiește oferind celor din jur rodul existenței sale fără să se plângă de poluare, zgomot, praf și alte provocări urbane. Nu cred că e întâmplător faptul că l-am descoperit la finalul plimbării mele pe Calea Victoriei.

 

Ți-a plăcut? Spune și altora: